Keynesismul

[1] Kynesismul este un current de gandire economica, dirijist , care situeaza in centrul atentiei stabilitatea sistemului economiei de piata, in acelaSi timp cu o ocupare deplina a fortei de munca, într-o dezvoltare pe termen lung a economiei de piata. Numele acestui curent este legat de teoria economistului liberal John Maynard Keynes.

în anul 1776 Adams Smith publica la Londra primul tratat extins de economie , Avuia Naiunilor . Cercetare asupra naturii si cauzelor ei. în aceasta, Smith sintetizeaza numeroasele curente de gândire de pâna la el , pornind de la fiziocratii francezi,sinteza ce constituie punctul de plecare al economiei politice clasice. El critica mercantilismul , care, dominând gandirea economica timp de doua secole , dat naitere atât protecionismului , cat i unei interventii active economice i militare , a statelor-natiuni nou-constituite. Adams Smith enun?a celebra alegorie a mâinii invizibile. Opera lui Smith joaca un rol esnial în dezvoltarea liberalismului economic, ea este sintetizata, mai tarziu , de David Ricardo i John Stuard Mill.

în anul 1803,francezul Jean Baptiste Say enunta legea debuseelor, în virtutea careia , inând cont de neutralitatea banilor in econimie, oferta globala creeaza cererea i nu exista pericolul sa apara,intr o economie de pia?a libera,criza generala de supraproducie i nici fenomenul de ?omaj involuntar.Realitatea , cu succesiunea sa regulata de crize, generând simultan imense cantitati de marfuri nevandabile i un nivel de trai mizer pentru un numar foarte mare de indivizi, a contrazis teoriile lui Malthus , Sismondi i apoi Marx. în ultimul sfert al secolului al XIX-lea , în timp ce marxismul se impune în cadrul mi?carii muncitoresti europene i ajunge sa domine mi?carea socialista , care , evident l-a precedat , economia politica a suferit, apare o transformare importanta i anume, revoluia marginalista. Asociata cu numele lui Jevons, Menger i Walras , ea a schimbat irevocabil viziunea clasica si, mai ales, ricardiana a valorii i repartiiei. Noua teorie al pre?urilor , fondata pe principiul utilitatii marginale descrescânde , se regaseste in sistemul echilibrului general a lui Walras care domina , pâna in ziua de astazi. Gandirea economica. în perioada acestor evolutii, realitatea nu a încetat sa contrazica viziunea , împartita de muli economisti clasici i neoclasici, dupa care functionarea libera a pie?elor este suficienta pentru a utilizarea deplina a resurselor i alocarea lor optima. Crizele economice nu au incetat sa cangreneze economiile capitaliste pe tot parcursul secolului XIX-lea, pîna in Primul Razboi Moldial. în timpul anilor,1920 i pana în al Doilea Razboi Mondial , numarul ?omerilor nu va scadea niciodata sub un milion în Anglia , spre exemplu . Euforia Bursiera , cunoscuta în special în Statele Unite în a doua jumatate a anilor 1920 i criza generala din acesti ani au marcat profund conitiin?ele i vietile oamenilor. Criza a accentuat neliniitea în domeniul teoriei economice , provocand dezbaterea care îi opusese pe cei ce cred ca o economie de pia?a dispune de mecanismele necesare pentru ajustarea automata la ?ocurile exogene i pe cei care , apartinând unor curente de gandire foarte diversificate, cred , dimpotriva , ca acel capitalism este atins de grave maladii , ca el trebuie profund transformat sau ca trebuie cel putin o interventie masiva a autoritatii publice (a statului ) pentru a evita caderea acestuia.

în acest context , apare lucrarea lui keynes, Teoria generala a folosirii mainii de lucru , a dobanzii si a banilor ,lucrare de referinta în gandirea economica mondiala. Ea se prezinta ca o critica a gândirii clasice, care include , in viziunea lui keynes , gandirea neoclasica i ca o constructie teorica noua , atacand, chiar in numele liberalismului politic , dogmatismul economistilor liberali, justificând politicile economice active i propunând câteva pârghii de actiune eseniale . Keynes nu crede, asadar , si n-a crezut niciodata în parabola mâinii invizibile a lui Walras.Nu numai ca refuza acesta viziune pentru ca este fondata ca pe o eroare intelectuala , dar i pentru ca, odata transformata în viziune politica,constituie o iluzie periculoasa. Pentru Keynes, “problema politica a unamitaii conta in combaterea a trei lucruri ?eficienta economica, justiia sociala i libertatea politica[2]. El opineaza ca numai reformele profunde pot permite atingerea acestor obiective i sustine ca urmarirea unei politici conservatoare fondate pe iluzia laissez-faiere -ului pregateite terenul revoluiei.

Locul keynesismului in gandirea economica din secolul XX

Keynesismul se numara printre cele mai prestigioase si raspandite teorii si doctrine economice din secolul XX. La scurt timp dupa moartea sa, John M. Keynes este caracterizat de catre profesorul A.C.Pigou drept “cel mai interesant, cel mai influent si cel mai important economist al timpului sau”. P A Samuleson si W. A. Nordhaus il considera pe John M, Keynes unul dintre gigantii stintei economice, “un geniu multilateral care a dobandit autoritate in domenii ca matematica, filozofia si literatura”, iar in ce priveste lucrarea sa “Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor” ei apreciaza ca acesta a constituit “o provocare pentru gandirea macroeconomica existenta si a oferit temelia pentru curentul dominant din macroeconomie”.

Keynesismul s-a impus rapid in atentia celorlalte curente de gandire economica, a oamenilor politici si a sindicatelor prin trei trasaturi:

Recunoasterea faptului ca incertitudinea respectiv instabilitatea si dezechilibrele constituie forme normale de manifestare ale economiei contemporane de piata;
Sublinierea faptului ca intelegerea acestor caracteristicii, precum si a terapiei lor, presupune examinarea mecanismului de functionare a economiei de piata nu numai la scara microeconomca, ci mai ales la scara macroeconomica;
Denuntarea multor iluzii ale liberalismului si limite ale pietei, precum si legitimarea interventiei statului contemporan in economie, respectiv dirijismul;

Insa, in ciuda tuturor acestor lucruri, nu toti economisti au impartasit aceasta apreciere elogioasa. Neoclasici ca M. Friedman, desi au recunoscut insemnatatea analizei economice si a terminologiei macroeconomice folosita de J.M.Keynes, au criticat politica bugetara, respectiv politica fiscala, de redistribuire a veniturilor, preconizata de acesta; chiar si uni adepti si urmasi ai lui J.M.Keynes se indoiesc de legitimitatea termenului de “revoltutie keynesista”, avand in vedere faptul ca, J.M.Keynes a lasat neexplicate multe probleme economice cu implicatii sociale, printre care inegalitatile in repartitie si inflatia, precum si puternicele decalaje la scara mondiala.

Postkeynesistii contemporani recunosc unele lacune si deficiente reale ale keynesismului, considerand ca, oricat de valoare ar fi teoria si doctrina economica elaborata de Keynes , nu trebuie absolutizate , adica, nu trebuie sa ne asteptam ca ele sa dea raspuns la toate problemele cu care noi ne confruntam.

De aceea, atitudinea recomandata de postkeynesistul francez Alain Barrere este transkeynesismul, adica, preluarea ideilor valide si valabile din keynesismul original, dar in acelasi timp si imbogatirea lui cu noi idei, care raspuns la noile probleme cu care suntem confruntati in prezent.

Din toate acestea rezulta ca teoria si doctrina economica keynesiste, se numara printre cele mai controversate componente ale gandirii economice contemporane, dar in acelasi timp, ca ele constituie unii din pilonii de baza ai tendintei dominante din gandirea economica occidentala.

Deci, oricat de mult ar fi fost criticat, keynesismul a intrat definitiv si irevocabil, in componenta stiintei economice, conteporane ca temelie teoretica a realitatii, denumita de specialistii americani cu termenul de “economie mixta” iar pentru orice stundent si pentru orice persoana care doreste sa-si formeze o cultura economica minimala, este limpede k nu se poate dispensa de cunosterea operei economice a lui J.M.Keynes sau cel putin de cunosterea lucrarii sale “Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor” (1936)

Revolutia Keynesista

La 4 februarie 1936 cand aparea lucrarea sa, J.M.Keynes avea 52 de ani si era deja de mult timp cel mai celebru si mai influent dintre economistii britanici. Keynes moare pe 21 aprilie 1946, in urma unui atac cardiac. In 1946, Teoria generala se impusese deja ca o carte “care revolutioneaza puternic maniera in care lumea priveste problemele economice”.

Ceea ce numim revolutie keynesiana este totusi un fenomen a carui amploare depaseste publicarea si apoi destinul Teoriei generale.

Intr-o lucrare majora publicata in 1944, Karl Polanyi a botezat “marea transofrmare” prabusirea intre 1900 si 1940 a unui sistem international; sistem ce se baza pe patru institutii: sistemul echilibrului puterilor, etalonul international in aur, piata autoteglatoare, statul liberal.Utopia acestui sistem era ideea unei piete care se regleaza singura, intregrand in domeniul sau de actiune, aurul, pamantul si mai ales munca: “originile cataclismului rezida in intreprinderea utopica prin care liberalismul economic a vrut sa creeze un sistem de piata autoreglatoare”. Consecintele acestui cataclism sunt reprezentate de avantul socialismului, cel al nazismului si al fascismului, dar si cautarea unei “a treia cai” in tarile capitaliste. Cautarea acestei cai, reprezenta sensul luptei pe care Keynes a dus-o cu inversunare si este fara indoiala unu dintre cauzele mortii sale premature, iar ceea ce numin revolutie keynesiana a fost unul din momentele acestei mari transformari.

Revolutiile – primul sens al termenului – ne fac sa revenim la puctul de plecare.Astfel,teoria keynesista reinnoieste unele curente de idei pe care teoria clasica le-a eliminat cu cruzime. Pentru, cititori francezi ai cartii sale, J.M.Keynes subliniaza ca revine, pentru ceea ce este teoria dobanzi, la doctrina lui Montesquieu.

Cuvantul keynesist, ar putea sa lase sa se creada ca keynes este unicul autor al revolutiei pe care lucrarile sale ar fi declansat-o, dar, nu este asta si alti au dezvoltat in acelasi timp sau chiar inainte, unele elemente importante din ceea ce vom numi mai departe teoria keynesista.

Daca revolutia pe care o determina este calificata drept keynesista, acesta tine de fapt de calitatile personale ale lui J.M.Keynes. Keynes era un individ exceptional, a scris la momentul potrivit, la locul potrivit, in limba potrivita; de asemenea era un membru activ si influent al Partidului Liberal, inteligenta, cultura si capacitatea sa de munca era exceptionale, un scriitor prolific, reputatia sa depasea cercul restrans al profesiunii economice sau chiar al celei politice.

Pentru Keynes si prieteni sai, esentialul, pe plan stiintific, se petrecea in interiorul triunghiului al carui varfuri erau Cambridge, Oxford si Londra, Cambridge fiind cel mai important varf.

Prin Londra, scoala walraso-paretiana va conduce catre sinteza neoclasica,iar scoala austriaca,prin intermediul lui Hayek,va da nastere unuia dintre polii cei mai vivace de rezistenta fata de interventionism si keynesism. Exista analogii intre viziunea austriaca si cea a lui Keynes. Astfel, Kayek a dezvoltat o critica a viziunii walraso-paretiene privind echilibrul general care nu este departe de critica lui Keynes in legatura cu teoria clasica. Economics and Knowledge, 1937, contine o critica a teoriei echilibrului general care ofera multe constructii pe care le gasim si in articolul pe care Keynes l-a publicat in acelasi an in “Quarterly Journal of Economics. Este permisa ideea ca, cu ocazia controversei sale cu Hayek, Keynes ar fi putut fi in parte influentat de acesta.

In paralel cu Keynes in cursul anilor 1920, Hayek dezvolta o teorie a fluctuatiilor ciclice. Acesta scrie sub dubla influenta a lui Wicksell si a lui Bohm-Bawerk. De la Wicksell impruta ideea dezechilibrului intre rata anuala a dobanzii si rata dobanzii determinata de sistemul bancar, iar de la Bohm-Bawerk, utilizeaza conceptia de investitie ca alungire a procesului de productie a-i carui factori initiali sunt munca si resursele naturale. In cele doua cazuri conceptia de timp este fundamentala, iar moneda joaca un rol fundamental, Hayek estimand, ca si Keynes, ca o economie monetara este diferita de o economie de schimb real.

Tezele pe care Hayek le-a dezvoltat cu ocazia unui ciclu de conferinte tinute la London School of Economics si propunerile acestuia, l-au propulsat pe Hayek intr-un post la London, unde se afirma rapid ca liderul opozitiei fata de Keynes si discipolii sai.

Multi ani mai tarziu este descrisa de catre Hicks, in The Hayek Story, stanjeneala pe care opozitia intre tezele lui Keynes si cele ale lui Hayek a creat-o tinerilor economisti din aceea epoca. Daca pentru Keynes si discipolii sai prabusirea investitiei este cauza ultima a marii depresiuni, pentru Hayek, Robbins si colaboratorii lor, motivul era dimpotriva supra investitia provocata de o politica monetara laxa.Pentru primii trebuie crescute salariile pentru stimularea consumului; pentru ceilalti, scaderea salariilor constituie singura cale de reabilitare a ocuparii depline.

Wicksell cauta sa integreze, plecand de la teoria neoclasica , al carei principal teoretician era, realul si monetarul, ceea ce are de-a face cu faimoasa sa distinctie intre rata naturala si rata monetara a dobanzii.

Keynes recunoaste legatura intre unele dintre tezele sale si cele ale lui Wicksell in lucrarea “A Treatise On Money”. In Teoria generala, Keynes nu face decat o aluzie la faptul ca a dezvoltat, in epoca lui Treatise, conceput de rata naturala a lui Wicksell, dar ca acest concept i s-a parut, dupa aceea, eronat.

Cap 3.

Neokeynesismul

Neokeynesismul este un curent de gandire economica ce îsi propune sa dezvolte teoria lui Keynes, sa o armonizeze cu cerin?ele i problematica dezvoltarii economice din a doua jumatate a secolului al XX-lea , recunoscându-i , in acelasi timp, limitele.

Majoritatea economiitilor i factorilor de decizie din ?arile occidentale dezvoltate au considerat ca doctrina economica a lui keynes ofera cel mai potrivit punct de plecare in explicarea i infaptuirea proceselor legate de reconstrucia i relansarea economica din perioada postbelica. în acest spirit au gândit i scris autorii britanicii Roy Forbes Harrod, Joan Violet Robinson, Piero Sraffa, nord-americanii Alvin Harvey Hansen, Evsey Domar , James tobin, S.haris, francezul A.Barrere etc.

[3]Odata cu dezvoltarea analizei economice , progresul statisticii i aplicarea modelelor macroeconomice, cunoasterea modelelor macroeconomice Keynesiste.Ei profita de deteriorarea situaiei economice a SUA catre sfaritul anilor 1950 i de venirea la conducere a lui J.F.Kennedy .Dincolo de sfaturile pe care le primeite de la Samuelson i de la Galbraith , presedintele este înconjurat de o echipa solida de consilieri i anume: Walter Heller, James Tobin ,Robert Solow , Arthur Okun etc. Care va propune “ noua economie” , adica:

Punerea in aplicare a instrumentelor politicii macroeconomice, in vederea atingerii unor obiective reale;
Gestiunea activa a cererii pentru a combate slabiciunile inerente ale capitalismului de piata;
Aplicarea activa si combinata a politicilor fiscale si monetare
In rezerva , aplicarea politicii veniturilor pentru asigurarea simultana a ocuparii depline ale capitalismului de piata.

Toate acestea au dus, dupa 1961 , in SUA, la crearea a peste sapte milione de locuri de munca , au dublat beneficiile , crescand productia nationala cu o treime. Plecand de la inceputul anilor ’20. Sunt publicate analize formalizate atat ale ciclurilor economice , cat si ale cresterii , mai ales de catre Ragnar Anton Kittil Frish , Michal Kalecki si Jan Tinbergen. Membrii Scolii de la Stockholm contribuie si ei la acest efort teoretic.La randul sau, Joseph Alois Schumpeter incerca sa gaseasca o explicatie globala a dinamicii economiilor capitaliste. In a doua jumatatea a anilor ’30, Roy Forbes Harrod si Lundberg explica instabilitatea cresterii economice , iar Paul Anthony Samuleson va da cheia explicatiei fluctuatiilor pe termen scurt.

Principala realizare a neokeynesistilor a constituit-o elaborarea teoriillor si modelelor de crestere economica, ce vor permite analiza contidiilor in care se poate realiza acesta. Dintre lucrarile mai importante retinem : Spre o teorie a dinamicii economice; dinamica economica si politica economica, ale lui Roy F. Harrod si Eseuri privind cresterea economica a lui Michal Kalecki si Nicholas Kaldor – luarea in calcul a repartitiei veniturilor pentru explicarea dinamicii economice, importanta profitului anticipat de care depinde nivelul de productie , constatarea ca multiplicatorul si relatia intre economisire si venit variaza odata cu modificarile in repartitie.Joan Robinson isi propune generalizarea Teoriei Generale , cu o largime a analizei pe termen lung, contrazicand formalizarea matematica ce conduce la golirea analizei de continutul sau istoric si institutional.

Procendand la analiza cresterii economice, neokeynesistii britanici s-au pronuntat pentru o pilitica economica mai flexibila , sintetizata in sintagma stop and go, si care presupunea folosirea diferentiata a parghiilor economice ale statului (buget,politica fiscala si monetara) in functie de conjuctura economica(impozite si dobanzi mari in perioada de expansiune economica si invers, impozite si dobanzi mici in perioada de recesiune).

Daca neokeynesistii britanicii au fost preocupati mai mult de analiza dinamicii(cresterii) economice, neokeynesistii americani au pus accentul pe concretizarea si nuantarea politicii econimice de interventia statului in economie. O lauta importanta a new economics au constituit-o si modelele econometrice de crestere elaborate in SUA de catre Lawrence Robert Klein Modigliiani si George Fromm.

Pe scurt, putem spune ca neokeynesismul a fost un curent de gandire economica ce a incercat sa adapteze si sa dezvolte teoria si principiile de politica economica fundamentate de keynes la cerintele si exigentele economice din a doua jumatate a secolului al XX-lea . Promotoriin neokeynesismului recunosc meritele si rolul istoric al doctrinei keynesiste, dar sesisizeaza si o serie de insuficiente ale acesteia (abordarea preponderent si chiar o anumita ruptura intre analiza microeconomica si macroeconomica). Altfel spus, neokeynesismul inseamna trecerea de la metoda statica de analiza la metoda dinamica , imbinarea microanalizei cu macroanaliza , cu accent pe ultima forma de economie , armonizarea intereselor si interventia statului cu cele ale sectorului privat.

Postkeynesismul

Dinamica analizei Keynesiste si articularea sa cu abordarea kaleckiana a rapartitiei au constituit marul discordiei care a dus la aparitia unei analize alternative, la apartia postkeynesismului .In mare parte, acest curent, destul de diversificat si in unele privinte heteroclit , a insemnat intoarcerea la sursele de gandire clasice, mai ales cele ale lui David Ricardo si, cu siguranta, la cele ale lui Marx, considerat un discipol al lui Ricardo. Curentul a fost botezat in 1975, intr un articol al lui Eichner si Kregel, si avea drept scop o generalizare a Teoriei generale dorita de Joan Robinson.

Acest curent de gandire economica a fost exprimat in Marea Britanie prin intermediul Cambridge Journal of Economics, fondat de Richard Godwin, Luigi Pasinetti si Joan Robinson, iar in SUA prin Journal of Post-Keynesian Economics, fondat de Paul Davinson si Sidney Weintraub, si se caracterizeaza prin eforturile marcante de a face sa progreseze cunoasterea economiilor contemporane.

Dintre contributiile lor retinem :sustinerea extinderii ariei investigatiilor economice (rolul institutiilor Financiar-bancare, al structurilor sociale , problema repartiei venitului national, problema inflatiei si cheltuielile militare, rolul marilor corporatii etc.) critica scopului teoriilor neoclasice si calitatile informatiilor pe care se bazeaza concluziile acestora; respingerea microanalizei neoclasice;insistenta asupra caracterului ciclic al economiei. Ei recomanda recitirea cu atentie a operei lui Keynes .Per total , postkeynesistii opun atat sintezei neoclasice , cat si monetarismului cu o conceptie endogena a ofertei de moneda pe care a dezvoltat-o insusi Keynes in scrierile ulteriioare Teoriei Generale , pe motivul finantarii , pentru a tine cont de lichiditati.[4] Publicarea de catre Pietro Sraffa , in 1960, a lucrarii Productia de marfuri cu ajutorul marfurilor a jucat un rol la fel de important si complex in evolutia miscarii postkeynesiste, ea aducand fundamente microeconomice care lipsesc din teoria lui Keynes.

Perioada postbelica a fost marcata si de afirmarea heterodoxiei postkeynesiste , permanenta institutionalismului , imbogatita de aportul ganditorilor independenti precum Karl Gunnar Myrdal, Francois Perroux si John Kenneth Galbraith , dar si Ronald Coase si Herbert Alexander Simon si reinnoirea marxismului.

Critica doctrine keynesiste

Majoritatea criticilor keynesismului pleaca de la observatia ca banii folositi de stat trebuie sa provina însa de undeva, ca banii redirectionati se duceau spre alte investitii si sectoare înainte de a fi fost deturnati. De pilda, când se împrumuta, statul ia bani care în mod normal ar fi trebuit sa fie accesabili de investitorii privati si îi trimite prin “cheltuieli publice” catre investitiile preferate de cei la putere. De aceea se si spune ca interventia keynesista “nu va face decât sa elimine investitiile private si sa le înlocuiasca cu acelea publice”. Si ca ea “nu creeaza noi locuri de munca, ci doar le redistribuie”. Mai mult, de obicei toate acestea se întâmpla cu pretul unui deficit bugetar. Si cum în situatia în care nu poti mari impozitele sau nu te poti împrumuta, tiparirea de bani este mijlocul cel mai simplu de a finanta deficitul, interventia nu va face decât sa produca inflatie. Implicit, incertitudine economica pe termen mediu si lung. Aplicarea ideilor keynesiene, spun criticii, nu face decât sa amâne sau amplifice problemele ciclice ale unei economii capitaliste normale. Prima reactie la aceasta linie standard de atac împotriva keynesismului este sa spunem: “Nu ma intereseaza disputele tehnice dintre economisti, nici deficitele induse de interventionism, nici ca investitiile private sunt înlocuite cu acelea publice”. Daca iesim din criza, nu mi pasa cum am facut-o. Doar sa iesim cumva! Criticii keynesismului insista însa ca o astfel de reactie tradeaza ca nu întelegem miza reala. Caci si daca masinaria se urneste din loc, spun ei, se va urni cu niste distorsiuni ce, mai devreme sau mai târziu, tot vor trebui platite (pretul fiind o alta criza). Exista un cost ascuns. Pe termen scurt, interventionismul poate parea ca da rezultate. Pe termen lung, pretul respiro ului în fata ciclului economic este amplificarea tensiunilor si disfunctionalitatilor de alocare a resurselor în sistem. Keynes, ni se reaminteste, nu nega acest lucru. El era constient de problema orizontului de timp scurt în care operau perceptele sale. Raspunsul sau, laconic si controversat, a ramas antologic: “Da. Asa este. Dar pe termen lung suntem cu totii morti”.

Sa sintetizam. în momentul în care se invoca principiile keynesiste, se formeaza imediat doua tabere: Prima tabara sustine ca în economie este inevitabil ca investitorii sa faca erori, iar economia trebuie lasata sa se curete singura de acestea; ca daca este lasata sa treaca prin ciclul natural, se va reechilibra si va începe sa (re)functioneze eficient, odata platit pretul greselilor. Cealalta tabara sustine ca statul trebuie sa intervina. Ca a rezolva problemele create pe termen scurt de impactul negativ al turbulentei economice este mai important ca orice. Trebuie intervenit chiar cu pretul unor distorsiuni al caror cost ar trebui platit în viitor. Pâna sa ne ajunga din urma “termenul lung” mai este; ne descurcam atunci, la fata locului, eventual apelând la un nou set de masuri interventioniste. Si poate ca ideea de distorsiune indusa de interventionism nici nu este valida pâna la urma. Cine poate spune ce este si ce nu este “distorsiune” pe termen lung? Altfel zis, aceasta tabara fie nu vede efecte negative induse de interventia statului si prin urmare merge încrezatoare înainte, fie crede ca la fiecare criza vom manipula cumva o solutie si ne vom strecura mai departe, amânând indefinit deznodamântul.

Un alt motiv de îngrijorare este ca cititorul este evident liber sa se pozitioneze unde crede de cuviinta fata de perspectivele prezentate mai sus. Dezbaterea dintre adeptii celor doua puncte de vedere, definita fie asa cum am facut o mai devreme, fie în termeni asemanatori, îi va oferi argumente suficiente la care sa mediteze. în continuare o sa trecem însa dincolo de aceasta disputa si o sa exploram o problema la fel de profunda legata de universul keynesist. La fel de profunda, dar mult mai putin discutata. Sub impactul crizei recente are loc, fara îndoiala, o resuscitare a retoricii keynesiste. Problema este ca revenirea la keynesism, spun multi, în loc sa fie o rupere de viziunea sau mentalitatile ce au generat ultimul ciclu de probleme economice, de fapt ne adânceste si mai tare în acestea. Mai precis, când sub socul recesiunii ar trebui sa ne îndrepte privirea spre economia reala, paradigma keynesista ne tine în continuare fixati pe problemele fluxurilor monetare, a pietelor financiare si a creditului într o masura mai mare decât ar fi sanatos. Altfel spus, exista temerea ca resuscitarea keynesismului ne va tine atentia abatuta în continuare de la actiunile ce dau substanta vietii economice, de la conditiile concrete ale acumularii de capital, eficientei manageriale, investitiilor, productivitatii muncii, progresului tehnologic si creativitatii antreprenoriale. în loc sa ne concentram eforturile catre “economia reala” si problemele ei, vom ramâne în continuare blocati la nivelul jocului în (si cu) “economia simbolica”, focalizati obsesiv asupra monedei si creditului ca realitati economice supreme si ultime. în loc sa revina cu picioarele pe pamânt si sa înceapa sa reconsidere ordinea economica preponderent în termeni de bunuri, servicii, productie, productivitate etc., perceptiile si dezbaterile “reformiste” vor ramâne fixate în continuare în jurul creditului, bancilor, monedei si pietelor financiare si pe niste chestiuni ce mai devreme sau mai târziu se reduc la un singur lucru: Cine controleaza creditul si moneda (statul sau sectorul privat) si în ce grad o face fiecare? Cine controleaza fluxurile monetare si de credit ce definesc economia simbolica? Sau, mai nuantat, cine si în ce masura participa la oligopolul economiei simbolice? Sa explicam.

Sa luam ca punct de reper analiza lui Peter Drucker, memorabila datorita claritatii. Teza sa este ca “stiinta economica de azi este în mare masura palatul construit de Keynes”. Chiar daca azi tot mai putini economisti se recunosc ca (si accepta eticheta de) keynesisti, “marea majoritate, scrie Drucker, sunt keynesisti în modul în care gândesc economia; în ceea ce vad si considera important din punct de vedere economic, în preocuparile si presupozitiile lor fundamentale. Ei tind sa se defineasca în mare masura prin raportare la keynesism. Perspectiva asupra activitatii economice, politicii economice, teoriei economice propusa de Keynes în anii ’30 – sau cel putin codificate de acesta – a devenit cadrul natural, baza comuna a economistilor”.

Exista un consens ca la originea acestei impresionante influente a lui Keynes sta, dincolo de conjunctura istorica, faptul ca mai mult decât sa prezinte o noua teorie, el a impus un nou mod de a vedea lucrurile. Drucker, contemporan al “Revolutiei keynesiste”, marturiseste: “Keynes a redefinit realitatea economica. Dintr odata am vazut o noua realitate. în locul bunurilor, serviciilor si muncii – realitati ale lumii fizice si «obiecte» -, realitatile economiei keynesiste sunt de natura simbolica: moneda si creditul. Pâna la el, autorii mercantilisti considerasera si ei controlul banilor drept cheia controlului social – dar pentru ei era vorba mai degraba de un control politic decât de unul economic. Keynes a fost cel dintâi care a postulat ca a controla moneda si creditul este echivalent cu a avea un control economic total”. Nu este o noutate ca relatia dintre, pe de o parte, “economia reala” a marfurilor, serviciilor, a muncii si, pe de alta, “economia simbolurilor” a monedei si creditului a fost în mod continuu pe agenda economistilor ce au încercat sa înlocuiasca economia bazata pe “lucruri” cu una bazata pe “simboluri”. Dar cel care a produs “revolutia stiintifica” a fost Keynes. Spre deosebire de economia clasica, în care importanta monedei si creditului erau subestimate, fiind considerate un “val ce acopera realitatea” pentru Keynes marfurile, productia, munca sunt “valul realitatii”. Iata cum descrie Drucker aceasta radicala schimbare de perspectiva: “Pentru Keynes, aceste lucruri concrete (marfurile, productia, munca) sunt determinate de evenimentele monetare: oferta de moneda, creditul, nivelul dobânzii, surplusurile sau defectele bugetare etc. Bunurile, serviciile, productia, productivitatea, cererea, ocuparea fortei de munca si în ultima instanta preturile, toate sunt variabile dependente în raport cu evenimentele macroeconomice ce au loc la nivelul dinamicii simbolurilor monetare. Indiferent care au fost radacinile filosofice ale demersului sau, rasturnarea de perspectiva adusa de el a fost radicala si încununata de succes: Dintr-odata am fost fortati sa vedem o noua realitate – iar acea realitate este înca prezenta si nu va disparea”.[5]

Lupta monetaristilor impotriva lui keynes

Dupa ce Fields a facut urmatoarea remarca raspunzandu-i unui cersetor “îmi pare rau , omule bun, dar toi banii pe care-i am sunt blocati în numerar”.Dupa cum observa Keynes, spune ca nu este o problema doar pentru cersetor, prin faptul ca acesta îi tine avutia “blocata” in numerar sau în conturi curente ,Keynes considera ca acesta cotribuie si la agravarea Crizei.

Keynes considera ca zgârcii ajuta criza sa dezvolte,el sustine necesitatea creiterii cheltuielilor guvernamentale in scopul marimii consumului. Pentru Keynesisti economia este asemanata unui automobil cu doua pedale, si anume, pe pedala de acceleraie scrie “cheltuieli guvernamentale mai mari si impozite mai mici, iar pe frana scrie “cheltuieli guvernamentale mai mici i impozite mai mari. Keynes cosidera ca “un guvern care conduce bine si prudent poate aduce creitere economica si pre?uri stabile.

în acest subcapitol voi incerca sa va prezint povestea unei mi?carii intelectuale care ataca modelul Keynesian aratand ca:

Guvernele sunt de obicei soferi slabi
Frana i acceleraia economiei au o slaba legatura cu politica fiscala

Acesta mi?care este numita monetarism, care admite faptul ca economia are totui o acceleraie si o frâna, dar subliniaza ca pe acceleratie ar trebui sa scrie masa monetara mai mare iar pe frâna ar trebuie sa scrie masa monetara mai mica. Monetariitii îi contrazic pe keynesiitii in privin?a ?oferului, care , dupa keynesisti cogresul care autorizeaza cheltuielile i impozitele, este ?oferul iar monetaristii cosidera ca, ?oferul este, Cosiliul Rezervei Federale, care supravegheaza sectorul bancar.

Intre anii 1950 i 1970 a avut loc o lupta importanta intre monetaristi si keynesisti. Monetaristii erau condusi de Milton Friedman, Karl Brunner si Allan Meltzer, care, la inceput erau luati in derâdere de keynesisti. Ei nu s-au descurajat si au continuat sa produca studii serioase si absolventi curajosi, pâna în momentul in care i-au infrânt pe opozitia keynesiana i au dobandit mai mult respect i mai multa importanta, pana cand, in cele din urma , in timpul administratiei Carter, Congresul a cerut rezervei Federale sa ia in serios argumentele monetaristilor , iar pre?edintele Consiliului Federal a hotarât sa dea curs recomandarii acestora.

In prezent rezultatul confuntarii dintre monetaristi si keynesisti s-a terminat la egalitate.Vom observa ca, guvernul federal, vede economia nationala drept un automobil cu patru pedale si anume; doua acceleratii si doua frane.Dar cu timpul, observam, ca pedalele nu sunt atat de eficiente pe cat spuneau monetaristii si keynesistii.

Acum va voi prezenta desfasurarea luptei dintre monetaristi si keynesisti. In primul rand, vom afla cum opezeaza modelul monetarist, iar petru acesta trebuie sa stim cateva lucruri despre sistemul bancar si Consiliul Federal.

Monetaristii îi acuza pe keynesistii ca au ignorat banii si masa monetara, lucru care la prima vedere pare absurd. în definitiv, cum putea ignora banii un om cum e Keynes, care a facut avere din tranzactii cu actiunii si marfurii si care a revolutionat stiinta macroeconomiei?Cu siguranta, monetaristii se gandesc la altceva decat la bani cand spun acele lucruri. Putem incepe prin a afla ce sunt banii? Daca stam sa gandim , orice lucru poate indeplinii rolul banilor, inclusiv scoicile si perlele, iar un alt exemplu ar fi tigariile care adeseori servers drept bani in inchisori. Definitia masei monetare de catre Consiliul rezervei federale este in primul rand cantitatea de moneda aflata in afara bancilor , iar in al doilea rand, volumul fondurilor din conturile curente de la bancile comerciale.

Pentru cineva care nu stie deloc economie sau e neghiob se gandeste, ca , cu cat sunt mai multi bani, cu atat este mai bine. Dar nu este asa pentru ca, mai multi bani nu produc o crestere a nivelului de trai mai mare decat cea care s-ar produce daca toata lumea si-ar adauga doua zerouri la salariu. Un exemplu concret este Republica germana care, intre anii 1921 si 1924, masinile de tiparit bani au lucrat la capacitate maxima , facand ca masa monetara sa atinga niveluri exorbitante. Acesta nu a crescut de doua sau de trei ori, ci a crescut cu peste 25.000 de miliarde la suta. S-a produs hyperinflatie.Indicele preturilor a avut aceeasi evolutie , saltand intr-un an si jumatate de la 1 la 200 de milioane.Toti erau miliardari si mai toti miliardarii mureau de foame, dulapurile erau burdusite cu bani, in vreme ce bufetele erau goale. Sa nu uitam ca avutia se masoara in functie de bunurile si serviciile care se pot cumpara, nu in functie de niste numere.

In concluzie care este nivelul corect al masei monetare? Raspunsul cel mai simplu este:acel nivel considerat suficient pentru a cumpara toate bunurile produse , astfel incat sa se ajunga la o ocupare deplina a fortei de munca fara o crestere a preturilor , dar acest raspuns evita insa intrebarea cea mai importanta, si anume, cati bani ar trebui sa fie in ciruclatie in asa fel incat sa existe ocupare deplina si preturi stabile? Ca sa raspundem la acesta intrebare, trebuie sa stim cat de repede cheltuiesc oamenii banii pe care ai primesc.Tind ei sa-si pastreze banii un timp indelungat inainte de a-i cheltui sau ai cheltuies imediat ce ai primesc? Daca bani circula repede, tara nu are nevoie de o cantitate la fel de mare ca atunci cand oamenii îi lasa sertare sau sub saltea luni de zile inainte de a-i cheltui.Ritmul in care masa monetara se roteste in fiecare an se numeste viteza de circulatie a banilor. Economistii compara acesta viteza cu PIB si vorbesc despre viteza de circulatie a veniturilor banesti , V. Venitul este egal cu PIB-ul imparit la masa monetara.

Daca viteza este stabila si daca banca centrala poate controla masa monetara, statul poseda un iinstrument eficient cu care poate sa accelereze sau sa incetinesca activitatea economica. Acceleratia si frana pe care scrie “masa monetara”controleza in mod direct motorul. Daca insa viteza nu este stabila, daca oameni oscileaza intre a pastra si a pastra o mica parte din fondurile proprii in moneda si conturi curente, controlul masei monetare nu este de folos, iar acceleratia functioneaza anapoda.

Monetaristii cred ca viteza este stabila, iar keynesistii o considera instabila. De aceea monetaristii vorbesc de faptul ca masa monetara este pedala cea mai importanta a masinii statului in timp ce keynesisti considera ca politica monetara nu este mai importanta pentru motor decat un stergator de parbriz.

Consiliul Rezervei Federale manipuleaza masa monetara prin trei instrumente:

In primul rand, Rezerva Federala controleaza precentajul depunerilor pe care bancile le da cu imprumut;
In al doilea rand, Rezerva Federala imprumuta uneori bancile cu fonduri, crescand rata dobanzii la aceste imprumuturi , Rezerva Federala descurajeaza bancile sa acorde imprumuturi si tin in frau masa monetara;
In al treilea rand, cel mai important de altfel , Rezerve Federala cumpara si vinde titluri de stat. Publicul , respectiv firmele si persoanele fizice, detin aproximativ o mie de miliarde de dolari in obligatiuni de stat, care aduc anual dobanda posesorilor.

In continuare vorbim de Milton Friedman, numit si parintele monetaristilor. Se vorbeste ca nu exista un altul cu un temperament sau o minte mai potrivita pentru a conduce contrarevolutia monetarista.Friedman isi sustinea punctul de vedere cu atata forta incat ai aducea la exasperare pe adversari, iar el nu a fost intimidat de invatatura traditionala.Datorita curajului si mintii sale sclipitoare , statura profesionala a crescut aducandu-i un Premiu Nobel in 1976 si faptul de a fi recunoscut de catre Galbraith drept “ poate cea mai influenta personalitate din domeniul economic din a doua jumatate a secolului XX-lea”.Friedman dupa ce a scapat de influenta keynesiana a inceput sa vorbeasca despre neintervetia statului in stabilizarea economiei.Friedman trebuia sa demonstreze ca sectorul privat este stabil.Viteza de circulatie a banilor si consumul nu trebuie sa se unduiasca asemenea soldurilor unei dansatoare de hula di Hawaii pentru ca monetarismul sa aiba o ligica. El a publicat o serie de eseuri care aduceau imbunatari si analizau teoria cantitativa a banilor , in loc sa lege bani de preturi , el a urmarit sa redefineasca cererea de bani, care , sustinea el, este stabila pentru ca depinde de factorii cu actiune pe termen lung , cum ar fi sanatatea, nivelul de educatie si venitul pe care cineva se asteapta sa-l obtina dealulngul vietii. Apoi Friedman si-a indreptat atentia spre consum, care, spune el ca este extraordinar de stabil.

Pe masura ce Friedman si alti monetaristi precum Moltzer si Brunner au distrus conventionalismul keynesian, raspunsurile keynesistilor au variat.Unii si-au contrazis propriile studii , altii au recunoscut ca monetaristii au un argument solid, iar altii au continuat sa rada.

Pe parcursul anilor 1960 monetarismul a devenit insa din ce in ce mai puternic, caci evolutia vitezei de circulatie a banilor se dovedea deosebit de stabila. începand cu 1948 , vreme de trei decenii viteza de circulatie a banilor a avut o evolute previzibila , crescand cam cu 3% pe an.Cruciada pe care Friedman o purtase impreuna cu o mana de adepti parea a primi ajutor divin.

Ionescu. C., Paradigmele Dezvoltarii, Editura Economica, p 111-113
J.M.Keynes, Teoria Generala a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii i a banilor, Editura Stiintifica , Bucuresti , 1970, p.311
Ionescu. C., Paradigmele Dezvoltarii, Editura Economica, p 122-124
Beaud, M., Dostaler G., Gandirea economica de dupa Keynes
http://www.cadi.ro/index.php/vizualizare/articol/proiecte/302

Order Now